Legea Presei – nevoia de a consacra libertatea cuvântului şi a propteja cetăţeanul şi ziaristul
Presa este una dintre instituţiile fundamentale ale societăţii noastre.
Prima condiţie pentru ca ea să-şi facă datoria faţă de societate, este să fie liberă. Nu există democraţie, fără o presă liberă. Nu degeaba, presa a fost denumită şi „câinele de pază al democraţiei”. Când acest câine de pază, devine un animal de companie la dispoziţia stăpânului, atunci este atacat însăşi fundamentul societăţii noastre: democraţia.
Cea de-a doua condiţie este ca jurnaliştii să fie nişte profesionişti, a căror onestitate să nu poată fi pusă la îndoială. Consacxrarea profesiei de jurnalist, adică un cronicar obiectiv al evenimentelor care se petrec zi de zi nu o poate face decât un singur „judecător”. Iar acela nu trebuie să fie nici politicul, nici o altă putere din statul de drept. Singurii care validează presa şi pe jurnalişti, sunt cei cărora li se adresează: adică publicul, telespectator, auditor, sau cititor.
De ce avem nevoie de o Lege a Presei
În Constituţia României se stipulează foarte clar la Articolul 30(1) „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă.”
Din păcate, acest articol foarte important din Legea fundamentală se dovedeşte, în realitate, a nu fi suficient. Pentru că nu prevede şi sancţiuni la adresa celor care îl încalcă. De aceea trebuie o Lege care să prevadă inclusiv sancţionarea celor care instituie cenzura, fie că sunt persoane individuale, fie că sunt organisme de stat sau asociaţii private.
În al doilea rând, o Lege a Presei trebuie să garanteze că libertatea de exprimare, consfinţită de Constituţie, nu este acelaşi lucru cu libertatea de a minţi, de a denigra, de a calomnia în spaţiul public prin intermediul presei. De acee, dincolo de sancţionarea celor care atentează la libertatea de expresie, la libertatea presei, trebuie instituite sancţiuni şi împotriva celor care, folosindu-se de această libertate calomniază persoane sau instituţii, uneori, aşa cum a demonstrat viaţa, cu consecinţe catastrofale. O minciună, o defăimare în presă, sau o campanie „de linşaj mediatic, aşa cum i se mai spune, poate avea consecinţe tragice. Şi avem numeroase astfel de exemple.
În al treilea rând, avem nevoie acum de o Lege a Presei pentru că se înregistrează tot mai des atacuri ale unor instituţii ale statului român la libertatea presei. Ultimul exemplu este cel în care Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) cere să i se extindă atribuţiile de cenzurare şi pe reţelele de socializare.
Cine se teme de Legea Presei
Cei care se tem de o Lege a Presei sunt, în primul rând, cetăţenii. Şi pe bună dreptate. Pentru că înainte de 1989 a existat o astfel de lege. „Legea presei din Republica Socialista Romania nr. 3/1974”, aprobată de Marea Adunare Naţională şi publicată în Buletinul Oficial nr. 48 din 01 aprilie 1974 Doar că ea nu consfinţea libertatea de exprimare, libertatea presei, ci dimpotrivă, legifera cenzura.
Încă de la articolul 1 se spune: „Presa are menirea să militeze permanent pentru traducerea în viaţă a politicii Partidului Comunist Roman, a înaltelor principii ale eticii şi echităţii socialiste, să promoveze neabătut progresul, ideile înaintate în toate domeniile vietii si activitatii sociale.
Tribuna a opiniei publice, presa exprima conceptia clasei muncitoare – clasa conducatoare a societatii romanesti -, nazuintele intregului popor, difuzeaza in mase ideile si initiativele valoroase, contribuie prin intreaga sa activitate la faurirea societatii socialiste multilateral dezvoltate.
Art. 2. –
Presa isi desfasoara activitatea sub conducerea Partidului Comunist Roman – forta politica conducatoare a intregii societati din Republica Socialista Romania.
Articolul 2 este cel mai relevant. Nu poate exista altă presă în afară de cea controlată de PCR. De altfel, în acest scop a şi fost creat un organism de cenzură, care funcţiona în cadrul CC al PCR, care se numea „Secţia de presă” şui care avea menirea de a citi, cu o zi înaintea de apariţie, toate materialele destinate publicării, să le modifice sau să le interzică complet dacă ele nu corespundeau politicii PCR şi indicaţiilor lui Nicolae Ceauşescu.
Dar inclusiv această lege, care instituia cenzura cruntă, avea şi o prevedere care trebuie respectată şi astăzi. Cu atât mai mult astăzi, în democraţie, chiar dacă înainte de 1989 ea era ignorată. Prevederea se referea la protecţia jurnalistului şi a surselor sale şi spunea că sursele de documentare rămân secrete chiar şi în faţa judecătorilor.
O dată cu Revoluţia din 1989, desfiinţându-se rolul conducător al PCR în societatea noastră, Legea Presei a devenit caducă. Chiar în acele zile fierbinţi, a apărut presa liberă. Care încălca flagrant Legea 3/1974.
Un argument în plus că Legea Presei de dinainte de 1989 era una extrem de restrictivă, care avea la bază cenzura, suprimarea libertăţii de expresie. Trei jurnalişti, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu şi Mihai Creangă, ajutaţi de câţiva tipografi au încercat să scoată un ziar care nu era în linia impusă de PCR. Chiar critica politica comuniştilor şi în special pe Nicolae Ceauşescu. Tentativa lor a fost descoperită de Securitate, considerată subsersivă, deşi se încadra perfect în Legea Presei de atunci, care garanta şi ea, în preambul, libertatea de expresie, iar cei trei au fost condamnaţi la închisoare.
Aşa că, pe bună dreptate, cetăţenii, având experienţa Legii Presei de dinainte de 1989, sunt reticenţi faţă de un astfel de act normativ.
Ce-a de-a doua categorie care se teme de o lege a presei o constituie politicienii şi funcţionarii de stat, indiferent de rangul lor. Pentru că o presă a cărei libertate de expresie este garantată printr-un astfel de act normativ nu ar mai putea fi controlată. N u s-ar mai putea aplica, mascat sau per faţă, cenzura. O lege cu adevărat europeană, adaptată vremurilor noastre, ar face ca din nou, din animalul supus de companie, căruia politicienii îi dictează. Presa să redevină câinele de pază al democraţiei.
Într-un studiu intitulat „Autoreglementarea presei din România” realizat de Centrului pentru Jurnalism Independent şi finanţat de „Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe” , având drept public ţintă : 1) Experţi media – lideri ai breslei, persoane care ocupă funcţii de coordonare (directori, redactori şefi etc.) şi 2) Public specializat – experţi care activează în diferite domenii de activitate şi care au avut o experienţă directă cu Media, se ajunge la următoarele concluzii:
Deşi cred că presa din România se confruntă cu probleme mari în ceea ce priveşte respectarea deontologiei, experţii media şi publicul specializat au respins ideea reglementări presei (o lege a presei). Motivaţia ţine de teama că o lege ar putea îngrădi libertatea de exprimare a jurnaliştilor.
Respondenţii spun că o problemă foarte mare a presei este lipsa modelelor pentru noii veniţi în breaslă şi lipsa capitalului de încredere al presei. Alte probleme identificate de respondeţi sunt legate de profesionalismul jurnalişilor şi de presiunile economice şi politice.
Cei care au răspuns acestei cercetări spun că există soluţii de creştere a gradului de respectare a deontologiei, prin profesionalizarea jurnaliştilor, traininguri, crearea unei bresle puternice, dar şi sancţionarea ziariştilor în cazul în care nu respectă legea.
Între respondentii jurnalisti, există diferenţe fata de ideea ca jurnalistul poate sa fie partizan politic: o categorie de jurnalişti acceptă acesta ca un rol legitim al ziaristului de comentator, o altă categorie sancţionându-l, considerând că în aceste situaţii ziaristii se substituie invitaţilor politicieni.
Atât experţii media cât şi publicul specializat sunt sceptici cu privire la posibilitatea realizării autoreglementării din cauza dezinteresului patronilor de media, neîncrederii în iniţiatorii încercărilor de autoreglementare, convingerii ca niciun for de autoreglementare nu va întruni încrederea întregii bresle.
România a mai avut o Lege a Presei şi înainte de 1945
Pe data de 13 aprilie 1862, intră în vigoare „Legea asupra presei”, considerată cea dintâi lege a jurnaliştilor din România, adoptată de Guvernul Barbu Catargiu şi promulgată de Alexandru Ioan Cuza. Aceasta fixa dreptul de a transmite exploatarea operei prin moştenire pe o perioadă de 10 ani de la moartea autorului. Legea presei din 1862 a fost, până în anul 1923, „singura lege care garantează drepturile scriitorilor și ale artiștilor români”. Ea a fost copiată în întregime după legea franceză din 1793, asupra proprietății literare. Legea era însoțită de un regulament de aplicare, ce detalia chestiunile administrative impuse de aplicarea ei.
Acest act normativ a fost denumit impropriu o lege a presei, pentru că, de fapt, era vorba despre o lege a drepturilor de autor.
Franţa are o lege a presei
Este vorba despre Legea din 29 iulie 1881 care reglementează libertatea presei. Spre deosebire de Legea 3/1974 din România, aceasta, cu aproape 100 de ani înainte, consfinţea încă din Capitolul I. „Tipărire şi Distribuire” Art.1: „Tipărirea şi distribuirea sunt libere”. Iar la Art. 5: „Orice ziar sau periodic poate să apară fără autorizare prealabilă şi fără depunerea unei declaraţii de cauţiune, după declararea prescrisă la articolul 7.”
În acelaşi timp însă, legea franceză care consfinţeşte această libertate a presei, prevede şi sancţiuni în cazul în care există derapaje, iar în numele libertăţii de expresie sunt calomniate persoane:
Art. 13 (completat cu legi/ordonanţe: ultima – 2000) arată:
„Directorul publicaţiei are obligaţia să insereze răspunsurile oricărei persoane numite sau indicate în ziar sau periodic în 3 zile de la primirea acestora, altminteri va fi pedepsit cu o amendă de 25.000 de franci, pe lângă alte pedepse sau plata altor despăgubiri pe care artciolul le-ar putea provoca.
Cât priveşte ziarele sau periodicele care nu sunt cotidiene, directorul publicaţiei, fiind prevăzute aceleaşi sancţiuni, va fi obligat să insereze răspunsul în numărul proxim primirii lui.
Această inserare ar trebui să se facă în acelaşi loc şi cu aceleaşi caractere ca şi articolul care a provocat-o, şi fără nici o intercalare”.
Asta în ceea ce priveşte datoria de a repara în publicaţie prejudiciul adus cuiva prin defăimare sau calomniere. Pentru8 că, mai deparete,
Art. 29. prevede:
„Orice alegaţie sau imputare a unui fapt care fac atingere la onoarea sau la respectarea persoanei sau a corpului căruia îi este imputat faptul, este o defăimare. Publicarea directă sau reprodusă a acestei alegaţii sau imputări este pasibilă de pedeapsă, chiar dacă se face în formă dubitativă sau dacă se vizează o persoană sau un corp fără ca acestea să fie numite, dar a căror identificare este posibilă datorită termenilor folosiţi sau a scandărilor, ameninţărilor scrise sau tipărite, a pancardelor sau afişelor incriminate. Orice exprimare insultătoare, termeni dispreţuitori sau invective care nu conţin imputarea vreunui fapt, este o injurie.”
Libertatea de exprimare – preocupare majoră a Uniunii Europene
În Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, se arată la:
Articolul 11 – Libertatea de exprimare și de informare
(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice ș ifără a ține seama de frontiere.
(2) Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.
Articolul 11 corespunde articolului 10 din CEDO, care are următorul text:
`(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
(2) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.`
În conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă acest drept are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca şi cel garantat prin CEDO. Restrângerile care pot fi aduse acestui drept nu le pot depăşi, prin urmare, pe cele stabilite la articolul 10 alineatul (2), fără a aduce atingere restrângerilor pe care dreptul concurenţei din Uniune le poate impune posibilităţii pe care o au statele membre de a introduce regimurile de autorizare menţionate la articolul 10 alineatul (1) a treia teză din CEDO.
2. La alineatul (2) din acest articol sunt explicate consecinţele alineatului (1) în ceea ce priveşte libertatea mijloacelor de informare în masă. Acesta se întemeiază în special pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie în domeniul televiziunii, în special în cauza C-288/89 (hotărârea din 25 iulie 1991, Stichting Collectieve Antennevoorziening Gouda şi alţii, Rec. p. I-4007) şi pe Protocolul privind sistemul de radiodifuziune publică din statele membre, anexat la Tratatul CE şi de acum înainte la tratate, precum şi pe Directiva 89/552/CEE a Consiliului.
După cum se poate vedea, nici UE nu permite să se confunde libertatea de exprimare, cu libertatea de a minţi sau a denigra, fără ca persoana sau publicaţia care o face să nu suporte consecinţele.
Avem, aşadar, nevoie de o Lege a Presei în România de astăzi?
Da, din două motive: Garantarea libertăţii cuvântului şi răspunderea celui care defăimează sau calomniază.
În cadrul acestor două principii generale, considerăm că trebuie reglementată şi profesia de jurnalist în nomenclatorul de meserii din România. O lege care să asigure protecţia jurnalistului aflat în documentare, dar care nici să nu permită folosirea calităţii de jurnalist de către oricine doreşte să comită un abuz. Aici, au un rol extrem de important liderii din presă, jurnaliştii cu experienţă, dar şi patronatele. Angajarea cuiva într-o redacţie, adică implicit dobândirea calităţii de jurnalist, trebuie să includă şi răspunderea celui care face această angajare, respectiv patronat sau conducerea entităţii de presă. Pentru jurnaliştii independenţi, care nu sunt angajaţi în nicio redacţie, trebuie să fie membru al unei asociaţii profesionale, care să garanteze pentru probitatea lui profesională.
O Lege a Presei care să definească exact ce înseamnă jurnalistul, rolul lui în societate, drepturile şi îndatoririle pe care le are. Acesta este şi un mod de a proteja credibilitatea presei, grav afectată în ultima vreme.
Daniel Ionaşcu
Sorin Ovidiu Bălan