Când invidia duşmanilor şi autoritatea locală îşi dau mâna să dărâme casa unei bătrâne
Pierdură în partea de jos, chiar la marginea hărţii, cu un drum de mai bine de 20 de kilometri complet pustiu, fără măcar un bordei pe margine, care duce de la ultima localitate, Smârdioasa, până la ea, Zimnicea stă toropită de canicula celui mai sudic punct la ţării şi pare golită de oameni. Cel puţin la orele amiezii, străzile fierbinţi sunt realmente pustii. Pustietatea asta încinsă, care se adaugă ruinelor blocurilor începute şi neterminate, rămase în direfite stadii de execuţie pentru că nu mai avea cine se muta în ele, începute după cutremurul din 1977, când Ceauşescu avea ambiţia să construiască un oraş numai din blocuri, care să-i poarte numele, deşi era o minciună că la cutremur se dărâmase aproape totată localitatea, accentuează senzaţia de dezolare. De trist. De pustiu. Prin centru, circulaţia este interzisă, deşi pe străzile pe unde este permisă, nu trece nicio maşină. De altfel, în centru, Primăria este singura clădire funcţională, pentru că fostul magazin universal Donaris este închis, iar peste ce ar fi trebuit să fie o casă de cultură, cresc acum bălării, iar în dreapta ei, o tentativă de fântână arteziană zace secată.
Nici Primăria nu este funcţională pe de-antregul, pentru că pe uşa încuiată are un afiş clar. Program de lucru: 8-16. Trecuse de ora 16, aşa că totul era închis, de aveai senzaţia că şi Primăria s-a înscris în rândul clădirilor în ruină din jur. Întrebare: dacă un cetăţean al localităţii munceşte, deşi sunt foarte puţini, pentru că fabricile care au existat aici, cea de ţevi sudate sau de panglici au fost distruse demult şi acel cetăţean are nevoie de o adeverinţă sau un alt act de la Primărie, cum face dacă între 8 şi 16 este şi el la muncă? Îşi ia concediu?
Şi totuşi, în această încremenire fierbinte, se petrec drame. Guica lui Marin Preda există nu numai în Siliştea Gumeşti, ci şi în alte localităţi din Teleorman. Şi fac rău. Foarte rău. Mai ales când sunt sprijinite de autoritatea de stat. De funcţionăraşi cu program de la 8 la 16, care au destul timp liber ca să facă şi rău. Doar aşa, de dragul de a face rău. Din invidie.
Doamna PETREANU GHERGHINA, care are mai mult de 80 de ani, trăieşte singură. Bărbatul i-a murit demult, iar copiii au plecat la muncă în străinătate să câştige un ban, să-şi încropească şi ei o viaţă mai bună, pentru că în Zimnicea nu aveau nicio şansă. Nu şi-au uitat însă mama. Nu doar că vorbesc de mai multe ori pe zi la telefon, dar i-au instalat şi nişte camere de supraveghere prin curte şi văd în orice moment ce face. Banii pe care i-au câştigat rupându-şi oasele prin străini nu i-au azvârlit pe nimic. I-au adunat şi au construit o casă. Nu este încă gata, dar a început să prindă serios contur.
De aici a îmnceput gâlceava. De aici a început necazul. Cum adică, nişte sărăntoci („căci noi, mamă, am fost săraci „– ne mărturiseşte femeia), să stea acum într-o vilă. De fapt, o casă cu etaj. Te miri de unde atâta răutate gratuită la nişte oameni care, uitaţi în colţul acela de ţară şi de lume, ar trebui să fie solidari. „Vecina mea – ne spune bătrâna – ori de câte ori ies pe poartă străgă după mine: „ Ce fă, te-ai împopoţonat cu haine trimise de fi-ta?”
Răutăţi dintr-astea strigate peste gard întâlneşti, din păcate, la tot pasul. Doar că în acest caz, râca nu s-a oprit doar la răutăţile strigate peste gard. Ci a mers cu mult mai departe. Cu sprijinul autorităţilor locale. Şi nu este vorba despre vreo „autoritate” de rang înalt, primar spre exemplu, ci trepăduşi care au impresia că dacă au prins un post la Primăria unui oraş mort, l-au apucat pe Dumnezeu de picior. Că sunt puternici şi pot strivi cetăţenii ca pe nişze gâze. Desigur, pe cetăţenii care au trecut de 70-80 de ani, lipsiţi complet de apărare, pe care în loc să-i ocrotească, aşa precum ar trebui să le fie menirea, îi asupresc, arogant, atotsăpânitori.
Ce s-a întâmplat foarte grav. Într-o dimineaţă, fiica bătrânei o sună şi-i spune că vede pe cameră că la poartă este un poliţist. Femeia merge şi îi deschide. Fără să-i prezinte niciun act care să-i dea competenţa să intre pe o proprietaste privadă, poliţistul local o legitimează pe bătrână, după care intră în casă şi cere să-i arate scara care duce în beci. Femeia se conformează. NU avea nimic de ascuns. Nenorocire! Scara fusese schimbată fără autorizaţie. De fapt, ce se întâmplase. Bătrâna nu mai putea să urce vechile trepte, înalte pentru ea acum. Le urca în patru labe când ieşea din pivniţă. Aşa că atunci când copiii au venit acasă, i-a rugat să înlocuiască scara. Aşa au şi făcut. Au pus o scară cu trepte din lemn, mai mici, pe care bătrâna să le poată urca. Poliţistul a notat ceva în caiet, ameninţând că se va întoarce. Facem o paranteză. Puteţi sesiza diferenţa dintre atitudinea unor poliţişti care, anunţaţi prin 112, zac la poarta câte unui criminal şi nici măcar nu îndrăznesc să ciocănească – vezi Cazul Caracal şi Cazul Brăila – şi vigilenţa acerbă a poliţistului local zimnicar în faţa unei bătrâne de peste 80 de anui şi a scării ei care duce în beci? În primele cazuri, au murit oameni nevinovaţi. În acest caz, o femeie în vârstă nu mai urca scara în patru labe. Şi asta, desigur, trebuia sancţionat drastic. Cu pierderea de vieţi omeneşti n-are rost să se ia măsuri cu cei care nu au acţionat. Că, aşa e viaţa. Mai moare lumea. Dar scara? Ăsta, da, pericol pentru comunitate, care trebuie înlăturat.
Şi cum trebuia înlăturat? Simplu. În mintea lor, schimbându-se scara, se umblase la structura de rezistenţă a casei. Deci, imobilul trebuia dărâmat. Clar, nu?
Numai că, deşi plecaţi departe, sau poate de aceea, pentru că acolo cunoscuseră şi altfel de lume, nu doar cea de la Zimnicea, copiii nu s-au lăsat intimidaţi. Şi au apelat la Cabinetul de Avocatură Daniel Ionaşcu.
Continuarea a fost simplă. Am mers la Zimnicea, am vorbit cu autorităţile care au constatat că nu se făcuse niciun fel de lucrare fără autorizaţie. Că de fapt nu era niciun fel de lucrare, ci o simplă schimbare a unei scări de la o pivniţă. Astăzi se fac demersurile oficiale de către Cabinet, pentru a primi răspunsurile oficiale din partea autorităţilor locale şi astfel, lucrurile să intre în ordinea lor firească.
Pare simplu! Dar dacă nu ar fi fost copiii care să nu se lase intimidaţi, ce s-ar fi întâmplat? Unde ar fi putut duce invidia, sprijinită de câte un funcţionăraş care se crede Dumnezeu pe pământ, mai ales în faţa unor bătrâne lipsite de apărare?
În câte locuri din ţară, oameni lipsiţi de apărare, au fost călcaţi în picoare, li s-a schimbat destinul, viaţa, de către nişte trepăduşi de uşi capitonate, pentru că pot. Pentru că aşa au vrut ei, în dispreţul legii şi al bunului simţ.
Daniel Ionaşcu
Sorin Ovidiu Bălan
