24 Ianurie! Mai avem inima română?
Se cuvine ca într-o zi de mare sărbătoare, aşa cum este cea de astăzi, să fii vesel, luminos, să ai numai gânduri bune. Să sărbătoreşti, că de-aia-i sărbătoare.
Este ziua primei noastre uniri. Mica Unire. De aici începe prima minciună. Mistificarea istoriei românilor, aşa cum s-a procedat şi cu alte date de referinţă ale trecutului nostru. Pentru că nu este prima noastră unire. Şi nu vreau să mă refer aici la comunitatea de limbă şi obiceiuri ale românilor întinşi, cum spunea Eminescu: „De la Nistru, pân’ la Tisa”, limbă şi obiceiuri vechi de peste 2000 de ani, pe care nici o graniţă administrativă vremelnică, nici vânturi venite din pustiurile Asiei sau din îngheţatele Siberii nu au reuşit să le şteargă. Ci la un fapt istoric. Acea primă Unire, nu se serbează. Guvernul nu a declarat-o zi liberă. Pe ici, pe colo, mai depune câte o organizaţie de oameni care nu vor să ne uităm istoria, câte o coroană de flori, iar în anii electorali, partidele bagă şi ele capul în poză cu un snop de flori şi un discurs înflăcărat care să mai aducă ceva voturi. Prima Unire! La 1 noiembrie 1599, la trei zile după bătălia de la Șelimbăr, Mihai Viteazul intră triumfal în Alba Iulia, oraș pe care îl va transforma, după cucerirea Moldovei, în prima capitală a celor trei țări. „Ţara Moldovei, Ţara Transilvaniei şi Ţara Românească, asta-i pohta ce-am pohtit io. Nu pentru mine, ci pentru voi.” Citat celebru, aruncat în derizoriu de multe ori. „Cuvinte patriotarde”, susţin unii, care le consideră chiar mistificate de-a lungul timpului. Pentru că, nu-i aşa, noi nu păutem avea mari bărbaţi de stat, care atunci când făptuiesc istorie pentru neamul ăsta, nu sunt capabili să şi rostească fraze care să rămână în istorie. În ciuda acestor „cuvinte patriotarde”, la 27 mai 1600, Mihai Viteazul emite un hrisov care atestă Unirea și se intitulează „voievod și domn a toată Țara Românească și al Ardealului și al Țării Moldovei”. Din păcate, Nicolae Iorga nu a avut dreptate artunci când a spus: „nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriașa lui personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptății, fără chipul lui de curată și desăvârșită poezie”.
Uitre că se poate.
Astăzi, 24 Ianuarie, jucăm Hora Unirii. La Iaşi şi la Focşani. De ce la Iaşi şi la Focşani? Sunt mai mult ca sigur că foarte mulţi dintre cei care dănţuiesc, habar nu au. Că habar nu au cine a scris versurile memorabile sau cine a compus muzica. Sau 24 Ianuarie, al cărui an, se sărbătoreşte acum. Dar cu toţii ştiu foarte bine că este o zi liberă. Angajaţii de la stat fac calcule cu calendarul în mână, să vadă în ce zi a săptămânii pică şi cum ar fi posibil să facă „o punte”, ca să o transforme într-o minivacanţă. Păcat că e ianuarie şi e frig. Nu se poate ieşi la un grătar şi o bere la iarbă verde.
Pentru mulţi, Alexandru Ioan Cuza este un nume de bulevard, sau de liceu. Mulţi tineri de astăzi au aflat că a fost o personalitate istorică uriaşă abia acum, când este pomenit în contextul în care Maia Sandu, preşedintele unei ţări care pentru noi nu ar trebui să existe administrativ, pentru că este Basarabia, bucată din România, nu Republica Moldova, aşa cum nu există Kosovo pentru sârbi, ar voi să candideze şi la preşedinţia României. De foarte multe generaţii nu li se spune elevilor că Alexandru Ioan Cuza a fost întemeietorul statului român modern. Că toate decretele de înfiinţare a unui stat modern sunt semnate de el.
Casa din Focşani, în care s-a născut Domnitorul Unirii este în paragină. Simbol al „respectului” autorităţilor de astăzi faţă de Alexandru Ioan Cuza. Ruina care ar trebui să fie casă memorială se află la mică distanţă de piaţa din centrul Focşaniului, cu monumentul Unirii în mijloc, în jurul căruia astăzi se joacă Hora Unirii. Dar asta nu deranjează pe nimeni. Vor veni zilele următoare, nesărbătoreşti, când casa va continua să se degradeze.
Preşedintele României, Klaus Werner Iohannis, nu merge nici la Iaşi, nici la Focşani. Merge la Bucureşti, la Mormântul Eroului Necunoscut, care nu are nicio legătură cu Mica Unire. Să-i spunem noi unde depune astăzi coroana prezidenţială, că sigur nu ştie. În semn de recunoştinţă, în anul 1923, statul român a decis ca simbolul sacrificiului celor căzuţi pentru idealul naţional, să fie evocat de osemintele unuia dintre ostaşii anonimi de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Târgul-Ocna, Jiu, Prahova, Bucureşti, Dobrogea, Ardeal şi Basarabia. Deshumarea şi ridicarea acestor rămăşiţe pământeşti a fost urmată de aşezarea lor în zece sicrie de stejar, căptuşite cu tablă de zinc şi depuse în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” de la Mărăşeşti, în ziua de 13 mai 1923. Alegerea sicriului cu osemintele Ostaşului Necunoscut a aparţinut elevului Amilcar C. Săndulescu (de la Liceul Militar „Dimitrie A. Sturdza”, premiant şi orfan de război) care, în faţa celui de-al patrulea sicriu, a îngenuncheat şi a rostit cuvintele legendare: “Acesta este tatăl meu”. După desemnarea Eroului Necunoscut, celelalte nouă sicrie au fost duse în Cimitirul Eroilor din Mărăşeşti şi îngropate cu onoruri militare în ziua de 14 mai 1923. Sicriul cu Eroul necunoscut a ajuns a doua zi în Bucureşti cu trenul, a fost purtat într-o procesiune pe un afet de tun şi înhumat cu ceremonii militare. Oricum nu contează. Iohannis nici la Ziua Naţională nu a putut sta până la sfârşit, pentru că se grăbea să ajungă în Dubai, la o conferinţă despre încălzirea globală. Judecând după frigul de afară, se pare că au dat termostatul climei cam jos.
Şi totuşi, e sărbătoare. 24 ianuarie 1859 este o zi măreaţi în istoria poporului român, cu sau fără voia cuiva. Zi în care se cuvine să fim veseli, luminoşi. Să ne bucurăm. Să ne bucurăm, deci! Să ne bucurăm că încă se mai joacă Hora Unirii, chiar dacă mulţi prinşi în ea nu prea ştiu ce e. Să ne bucurăm că în palatul de la Ruginoasa, în încăperea biroului, există o hologramă a lui Alexandru Ioan Cuza în mărime naturală, în dreptul mesei de lucru, şi ai impresia atunci când intri, că eşti într-o audienţă la domnitor.
Şi, cum zicem noi, românii: „Cele rele să se spele. Cele bune să se-adune”.
Sorin Ovidiu Bălan
Daniel Ionașcu
