Ziua Imnului Naţional al României
Era o zi de iarnă neobişnuită. Nu numai că era neobişnuit de cald, puteai umbla doar în pulover, dar apropierea sărbătorilor nu adusese niciun fel de bucurie pe chipurile încruntate şi cenuşii ale oamenilor. Năluci care se strecurau pe străzi, cu câte o sacoşă în mână, cu speranţa că undeva, le vreo alimentara, vor zări o coadă, semn că se „bagă ceva”. Ceva, orice, pentru că nu se găsea nimic. O ciocolată chinezească, câteva bomboane cubaneze erau delicatese procurate cu greu şi păstrate pentru bucuria copiilor în noaptea de Crăciun. Le aducea Moş Gerilă, nu Moş Crăciun. Pentru că Moş Crăciun nu exista. Discurile de vinil cu Corul Madrigal cântând colinde erau o raritate şi-ţi transformai casa într-un adevărat sanctuar când îl puneai în Noaptea Sfântă.
Presa oficială nu spunea nimic. Dar zvonurile, cu toate că se tăiaseră legăturile, inclusiv cele telefonice, circulau. Un îndemn greu, care trezea conştiinţe, dar şi teamă, străbătea România: „Apel din Timişoara! Trezeşte, Doamne, Ţara!”
Într-o seară de iarnă deosebit de caldă, oamenii nu au mai plecat să caute pe la magazine să vadă „dacă s-a băgat ceva”. Au început să se strângă în Piaţa Universităţii. Şi la Piaţa Romană. Şi în alte puncte ale capitalei. Pe chipurile lor, resemnării cenuşii îi luase locul o îndârjire grea. Seara s-a lăsat devreme, aşa cum se lasă seara iarna, chiar dacă iarna este deosebit de caldă. O seară cum nu mai văzusem. Luminată nu de lămpile de pe stâlpi, pentru că nu existau, se făcea economie de curent, ci de dâre roşietice. Parcă de artificii, deşi de mulţi ani nu se mai trăsese în Bucureşti cu artificii. Nu erau artificii. Erau gloanţe trasoare, trase din blindatele trimise să împiedice oamenii să se strângă. Lângă ele apăruseră şi scutierii. Adică nişte adolescenţi, cu căşti albastre pe cap şi scuturi albe în mâini. Militari în termen, derutaţi şi speriaţi şi ei, pentru că niciodată nu mai văzuseră asemenea scene, îndemnaţi de comandanţi să execute ordinele, că altfel, tribunalul militar îi mănâncă. Români trimişi împotriva românilor. Oamenii strânşi la Piaţa Universităţii au adunat în grabă, de pe terasa goală a restaurantului Dunărea, aflat peste drum de Inter, toate mesele şi scaunele, îngrămădite acolo pentru iernat. Şi le-au înşirat de la un trotuar la altul. O baricadă. Desigur, îngrămădirea de mese şi scaune nu ar fi rezistat nicio secundă la asaltul vreunui blindat. Dar era un simbol. Eram noi, şi ei. Când situaţia devenise extrem de tensionată, deodată, de undeva de lângă baricadă s-a auzit o voce fermă cântând: „Deşteaptă-te române!” După clipa de uimire şi tăcere, imediat i s-au alăturat şi alte glasuri. Din ce în ce mai multe: „Deşteaptă-te române!” „Apel din Timişoara: Trezeşte, Doamne, Ţara”!
Ţara se terezise: „Deşteaptă-te române”! De pe baricada de la Inter, în acea noapte neobişnuit de caldă pentru data din calendar, „Deşteaptă-te române” cobora către toată ţara şi redevenea Imnul Naţional. Marca despărţirea României de una dintre cele mai triste perioade din istoria ei. Aşa cum la 1848, când Guvernul Provizoriu l-a proclamat pentru prima oară Imn Naţional, marca ruperea României de Evul Mediu, în care întârziase să rămână şi intrarea ei acolo unde îi este locul firesc: între naţiunile demne şi civilizate ale Europei. Acelaşi Guvern Provizoriu care consfinţea prin decret şi culorile Tricolorului nostru: roşu, galben şi albastru.
Poemul “Un răsunet” al lui Andrei Mureşanu, redactat şi publicat în timpul Revoluţiei de la 1848, a fost pus pe note în câteva zile de către Anton Pann. Îl aflăm cântat pentru prima oară pe data de 29 iulie 1848 la Râmnicu Vâlcea (în Ţara Românească, Revoluţia a izbucnit pe 11 iunie). Poemul va deveni imn sub titlul “Deşteaptă-te, române!”
De atunci, la Mica Unire, apoi la Marea Unire şi în toate momentele solemne sau grele ale neamului nostru, „Deşteaptă-te române” ne-a însoţit, ne-a bucurat şi ne-a îmbărbătat.
În 1991, prima Cosntituţie a României după perioada comunistă consfinţeşte prin legea supremă ceea ce era deja o realitate, din acea noapte neobişnuit de caldă de decembrie. „Deşteaptă-te române” devine Imnul Naţional al României. Primisem înapoi, ceea ce ni se furase timp de mai bine de o jumătate de secol.
Daniel Ionaşcu
Sorin Ovidiu Bălan
