Jocul cu viaţa oamenilor, fără a da socoteală nimănui
Eroarea judiciară nu este doar o simplă greşeală omenească. Pentru că are o însuşire care o deosebeşte de toate celelalte greşeli omeneşti. Nu mai poate fi reparată. Efectele pe care le produce sunt ireversibile. Doar moartea, care este şi ea ireversibilă, se mai poate compara cu o eroare judiciară.
Din păcate, acel românesc: „lasă, că nu l-a omorât”, nu se aplică în cazul unei erori judiciare. Care te poate omorâ la propriu, dar care, chiar dacă nu te omoară, îţi poate distruge viaţa. Tot la propriu. În spatele expresiei: „A fost o greşeală judiciară, se mai întâmplă”, stă întotdeauna o dramă. O dramă uriaşă, pentru că atunci când este vorba despre viaţa unui om, o dramă, ce privită din afară poate fi socotită mai mică sau mai mare, pentru acel om nu poate fi decât catastrofală.
Pentru că erorile judiciare, la asta se referă. La viaţă. La vieţile unor oameni, distruse de alţi oameni, deveniţi peste noapte mici Dumnezei, care au la discreţie soarta unor semeni. La discreţie! Pentru că, deocamdată, sistemul juridic din România ne-a aruncat înapoi în feudalism. Dacă nu cumva chiar în sclavagism. Numai atunci, stăpânul, fie că era un feudal, fie că era un proprietar de scavi, putea decide asupra supuşilor săi, asupra vieţii acestora, după bunul plac, fără să dea socoteală nimănui. Nu avea niciun fel de importanţă dacă greşeau sau nu, pentru că nimeni nu-i putea trage la răspundere.
Lipsa Legii răspunderii magistraţilor, care, până la urmă nu sunt decât nişte funcţionari ai statului, îi transformă pe aceştia în mici Dumnezei, iar sala lor de judecată devine un loc unde vieţile oamenilor pot fi distruse, fără ca nimeni să mai poată îndrepta ceva.
Jocul de-a viaţa. Un joc extrem de periculos, atunci când încape pe mâna unor nepricepuţi sau răuvoitori, care nu dau niciun fel de socoteală pentru ceea ce fac.
Cazurile de erori judiciare ne dau dreptate să credem asta. Să reamintim de celebrul „Dosar Anda”. Unde un taximetrist, pe nume Samoilescu, acuzat că a ucis şi tranşat o tânără, după care a împrăştiat rămăşiţele de cadavru prin Bucureşti, a fost condamnat la moarte. Pedeapsa a fost executată. Numai că peste câţiva ani, s-a dovedit că autorul este altcineva. Samoilescu era nevinovat. Nevinovat, dar fusese omorât. Se întâmpla pe vremea când în România mai exista pedeapsa cu moartea. Înainte de 1989. Judecătorii de atunci, care au pronunţat sentinţa nedreaptă şi au trimis un nevinovat la moarte, nu au păţit nimic. O eroare judiciară, care a devenit material didactic de predat în şcolile de poliţie şi de dat exemplu atunci când se mai vorbeşte teoretic, pe la întâlniri profesionale, despre erori judiciare. Nimic despre o viaţă curmartă. Nimic despre familia celui care a fost omorât. Nimic despre prestigiul sistemului juridic.
Să venim mai aproape în timp. Anii ’90. Mai exact 1992. Amatorismul, lipsa de cultură juridică, nepăsarea micilor Dumnezei denumiţi magistraţi a dus la cea mai mare eroare juridică din România postdecembristă: „Cazul Marcel Ţundrea”. În data de 16 iunie 1992, Mioara Gherasie, o fată în vârstă de 13 ani, din localitatea gorjeană Pojogeni, a fost găsită moartă pe malul unui pârâu din localitate. Minora avea capul spart cu o piatră, iar medicii legişti au constatat că fusese violată. Marcel Ţundrea, vecinul victimei, a fost arestat doar pe baza unei declaraţii de martor. O femeie din sat care afirmase că îl văzuse trecând prin zonă în intervalul critic. Ulterior, Ţundrea a fost trimis în judecată, în urma anchetei care a fost condusă de procurorul Ion Diaconescu, de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj. Şi instanţele de judecată l-au găsit vinovat, iar Ţundrea a fost condamnat la 24 de ani de închisoare pentru această faptă oribilă. După 12 ani de la condamnare, un procuror, de astă dată un profesionist, a comparat secreţiile vaginale conservate la autopsie pe nişte tampoane de vată şi a descoperit că pe ele erau două tipuri de ADN. S-a dispus deshumarea cadavrului, s-a stabilit ADN-ul victimei, iar după celălalt ADN a fost descoperit şi adevăratul autor. Ţundrea a fost eliberat din puşcărie. Nu i se furaseră doar 12 ani din viaţă. Ci viaţa întreagă. Pentru că a contractat o boală gravă în puşcărie, în urma căreia a şi murit. Dar până să moară, cât a stat în puşcărie până să se demonstreze eroarea juridică, i s-a ruinat şi familia. Casa, una dintre cele mai arătoase din sat, pentru că Ţundrea era un om gospodar, care muncea de dimineaţă până seara, s-a degradat până în pragul prăbuşirii. Mama lui, singură, fără ajutorul fiului, nu a mai putut să o întreţină. Se mutase în fosta magazie de lemne, aşteptând să-i vină băiatul acasă, convinsă de nevinovăţia lui. Cunosc acest caz foarte bine, pentru că am fost primul ziarist care a aflat că probele ADN nu se potrivesc. Am luat carul de transmisie (aşa era atunci, în direct se transmitea de la faţa louclui doar cu o maşină specială, un mic studio pe roate) şi m-am dus în faţa penitenciarului din Târgu Jiu de unde am afirmat că înăuntru stă închis de 12 ani un om nevinovat. O eroare judiciară cu consecinţe catastrofale. Procurorul care a greşit? Nu a păţit nimic. Pentru că era şi el un mic Dumnezeu, care pe feuda lui putea dispune după bunul plac de vieţile oamenilor, fără să-l tragă nimeni la răspundere dacă greşeşte cumva. Până la urmă, după probele ADN, a fost descoperit şi adevăratul criminal, care a fost condamnat la doar cinci ani de închisoare.
Am prezentat două cazuri grave. Care au însemnat, din cauza erorilor judiciare, curmarea vieţilor celor care le-au căzut victime. Dar, după părerea noastră, orice eroare judiciară are urmări catastrofale. Cazul primarului Cristian Popescu Piedone. Luat de pe scaunul de primar, băgat direct în puşcărie, achitat mai apoi şi repus în toate drepturile. Judecătorii care au decis arestarea şi condamnarea nu au păţit nimic. Judecă în continuare aşteptându-şi pensiile speciale.
„Cazul Piedone” a fost mediatizat, pentru că victima erorii judiciare este o persoană publică. Dar, din păcate, sunt multe cazuri în care cel asupra capului căruia se abate o eroare judiciară rămâne cu viaţa distrusă, fără ca nimeni să pomenească de asta măcar, nicidecum să fie tras la răspundere judecătorul care a greşit.
Nu ne referim aici la oamenii băgaţi nevinovaţi în puşcărie. Poate să pară patetică afirmaţia: „Cine îi mai dă anii înapoi”. Nu, nu este deloc patetică. Ci ea exprimă o realitate cruntă. Din viaţa unui om sunt luaţi, ireparabil şi irecuperabil, nişte ani. Cu consecinţe catastrofale, atât asupra lui, cât şi a apropiaţilor. Consecinţe ireversibile.
După părerea naostră, tot catastrofale sunt şi erorile juridice care nu bagă pe nimeni la puşcărie, dar care nedreptăţesc, în aparenţă nu grav, pe cineva. Pierderea spre exemplu a unei proprietăţi, a unei moşteniri, a unui bun în urma unei erori judiciare. Consecinţele sunt tot catastrofale pentru cel care pică victimă. Nedreptatea este catastrofală, în orice formă s-ar manifesta ea. Iar atunci când este vorba de jocul cu vieţile oamenilor, nu există catastrofe mai mici sau mai mari. Există doar catastrofe.
Veţi spune că există, totuşi, posibilitatea de a îndrepta o eroare judiciară. Căile de atac, apelurile, căile extraordinare. Nu! Acestea nu sunt decât paleative care cel mult pot face mai suportabilă drama iniţială, pornită de o eroare judiciară. Drama rămâne, indiferent ce compensaţii materiale i s-ar da celui care a căzut victimă unei erori judiciare. Cunoaşteţi expresia: „I s-a făcut, până la urmă, dreptate”! Nu! Nu i s-a făcut dreptate. Ci doar a fost curmată, acolo unde se mai poate, nedreptatea iniţială care i s-a făcut. Dar în niciun caz, efectele nedreptăţii iniţiale nu pot fi şterse sau îndreptate.
Declanşate de câte un mic Dumnezeu, care nu dă socoteală nimănui pentru nenorocirile pe care le-a produs semenilor.
Daniel Ionașcu
Sorin Ovidiu Bălan
