Moş gerilă să ni-l aducă pe Moş Crăciun  

Moş gerilă să ni-l aducă pe Moş Crăciun

Când eram copil, pentru mine sărbătorile de iarnă veneau în mai multe feluri. Crăciunul vena la bunică-mea din partea lui tata, în cartierul de la marginea Brăilei, la fel de săcăcios ca şi Comorofca lui Codin, celebrul personaj al lui Panait Istrati. Venea cu o ceartă între dânsa şi Popa Mircioiu, parohul singurei biserici, unde fusesem şi eu botezat. Preotul îi reproşa că nu cumpărase de la pangar Calendarul Ortodox pe anul acela, dându-i-o de exemplu pe soru-sa, tanti Ioana, care locuia cu bărbatul ei, poreclit Lupu, un cuţitaş extrem de temut pe vremuri prin Brăila, în acelaşi cartier, câteva străzi mai încolo, şi care era foarte credincioasă. Mergea mereu la biserică şi cumpăra tot ce spunea popa.

Apoi venea mirosul de sarmale fierte în ceaunul de tuci, pe pirostrii, dinspre bucătăria de vară, folosită, desigur, şi iarna pentru că altă bucătărie n-aveau, îi spuneau „ de vară” pentru că nicio casă nu avea bucătărtia înăuntru şi aşa apucaseră toţi să-i spună înjghebării de bârne şi zid din câţiva chirpici acoperiţi cu carton astfaltat. Imediat după război, când bântuia foametea, din aceste bucătării de vară, aproape doi ani de zile nu mirosise decât a peşte fript, pentru că nu aveau nici ulei. Tata, când am mai crescut eu, nu mai mânca peşte. Spunea că îşi făcuse suma când era mic. Mâncaseră numai peşte. Dimineaţa, la prânz şi seara, fără măcar o bucăţică de pâine sau de mămăligă alături. Peşte, raci şi scoici. Dunărea îi hrănise şi-i salvase de la moarte prin înfometare. Acum, din toate bucărtăriile de vară răzbeau până în uliţa neasfaltată, prăfuită vara, acum acoperită de zăpadă, cu un gheţuş vineţiu şi strălucitor în mijloc, pe care ne dădeam noi, copiii, până ni se rupeau tălpile la încălţări şi pe care mai aluneca tatăl câte unuia dintre noi când se întorcea beat acasă, înjurându-ne crunt până se aduna de pe jos.

În celălalt cartier sărac al oraşului, Hipodrom, unde cresuse mama dimpreună cu fraţii şi surorile ei şi unde rămăsese să lociască fratele mai mare împreună cu familia lui şi cu bunică-miu venea un fel de semicrăciun. Pentru că, cel puţin pentru noi, copiii, nu avea niciun fel de conotaţie religioasă. Semnul că vin sărbătorile era un guiţat prelung care umplea cartierul. În drumul îngheţat, în dreptul fiecărei porţi, se tăia câte un porc. Noi, haita de copiii, alergam de la unul la altul, ne urcam călare pe el, după care jupuiam câte o bucată de şorici de pe burtă, că era cel mai moale. Cartierul era locuit în special de foşti hamali în port, oameni aspri şi foarte solizi. Bunic-miu, care rămăsese alături de fratele mamei să lociască în casa bătrânească, era înalt aproape de doi metri şi, deşi bătrân, ne ridica pe mine şi pe văru-meu cu o singură mână, deşi nu eram chiar mititei. Alături de mirosul de porc pârlit cu paie, urma imediat mirosul de jumări amestecate cu linguroiul de lemn în ceaun de tuci şi pomana porcului, cu multă boia şi usturoi, iar noi, cu câte o bucată de pâine în mână, alergam de la un cazan la altul. Vecinii se ajutau între ei, iar după ce terminau cu tăiatul porcului erau deja abţiguiţi de multele căni cu ţuică fiartă pe care le dăduseră peste cap, ca să le treacă de frig şi să se îmbărbăteze la muncă. Noi, copiii, începeam alergătura să cerem băşicile porcilor, ca să le umflăm şi să le facem mingii. Seara era ca la război. Aveam pocnitori făcute la strung de părinţii celor care lucrau la Şantierul Naval. „Praful de puşcă” era alcătuit din pucioasă şi clor, furate de părinţii celor cae lucrau la combinatul chimic. Cei mai tari erau doi fraţi, le spuneam Botdebroască. Ta-su era pompier şi aveau un extinctor golit, numai carcasa. Îl umpleau cu carbid peste care puneau apă, iar când se forma acetilena, puneau un chibrit aprins la ştuţul pe unde ar fi trebuit să iasă praful de stins incendiul. Bubuia ca tunul. Câteodată, mai cădea şi câte un geam de la câte o casă. Dar nimeni nu se supăra sau ne fugărea să ne pedepsească. Puneau geamul la loc, râzând cu geamgiul, cu câte o cană de ţuică fiartă în mână.

Acasă la părnţii mei, la bloc, în oraş, sărbătorile de iarnă veneau cu mirosul de portocale şi banane, puse sub brad. Pe vremea aceea, portocale şi banane nu se importau decât iarna. Vara aveam fruncetele noastre. Lângă ele, câte o jucărioară din tablă. O basculantă mică, un vagon de tramvai, sau o rachetă. Aveau un motoraş cu o volantă, pe care se punea o piatră de brichetă. Când târai jucăria pe jos şi mergea motoraşul, piatra de brichetă scotea scântei. Ce minune.

În oraş, de venit nu venea Moş Crăciun. Ci Moş gerilă. În sanie, dacă era zăpadă, sau în trăsură, dacă era uscat. Urmat de alaiul de copii. Toţi copiii din oraş. După câteva ture prin centru, mergeam în orăşelul copiilor, plin de beculeţe strălucitoare. Pe scenă, cine avea noroc, era chemat de moş şi spunea o poezie pe genunchii lui. Era răsplătiti cu o punguţă cu bomboane. După care Moş gerilă băga mâna în sacul uriaş şi începea să arunce de pe scenă la noi punguţe cu bomboane. Într-un an am prins şi eu una. M-am lăsat mult rugat să o împart cu copiii de la bloc.

Astăzi, amintindu-mi toate astea, şi încă multe alte năzbâtii, de la săniuş, pe vadurile care coborau la Dunăre, un fel de domenii schiabile cum le-ar spune astăzi prin staţiunile montane, ori la patinoarul natural, care funcţiona numai dacă era foarte frig, compar cu ceea ce se întâmplă acum. Nu mai sunt gheţuşuri pe care copiii să-şi rupă tălpile şi beţivii cartierului să cadă grămadă, iar patinoarul este în mall, acoperit, poţi merge când vrei să te dai pe gheaţă. Nici porci tăiaţi în mijlocul uliţei nu mai sunt. Doamnele nu mai schimbă reţete de sarmale sau prăjituri, ci adrese şi numere de telefon de la firmele de catering. Vremuri! Vremuri vechi. Vremuri noi. Dar indiferent de ele, mereu, l-am aşteptat pe Moş Crăciun.

Sorin Ovidiu Bălan 

Iarăși în așteptarea lui Moș Crăciun –

Ninge cu ceruri, ninge cu basme,

Se-mbrățișează, nu se opun,

Două iluzii, două fantasme,

Sunt moș gerilă și Moș Crăciun,

Poartă desagă, nu poartă cruce,

Simte și gerul pe la urechi,

Dar moș gerilă îl va duce

Pe Moș Crăciun în os străvechi.

Poarta desagă, nu poartă raniți,

Sunt sfinte pace, nu de război,

Pe moș gerilă ducându-l la graniți,

El, Moș Crăciun se-ntoarce la noi,

Cade din ceruri ultima filă,

Fiii românilor colinde spun,

Ce doriți voi să vă dea moș gerilă?

Să ni-l aducă pe Moș Crăciun!

(Adrian Păunescu)