Nu împărtăşesc deloc entuziasmul celor care, după anunţarea oficială a rerzultatelor de duminică din formaţiunea administrativă artificială denumită Republica Moldova, au exultat spunând că Basarabia a apucat-o pe calea dreaptă spre Uniunea Europeană.
Un Referendum chinuit, care până în utima clipă părea că nu va trece, dar care a fost, totuşi, validat, cu doar câteva mii de voturi peste cele prevăzute de Contituţia Republicii Moldova pentru a fi valabil. Nici diferenţa dintre cei care au răspuns cu NU începerii drumului Basarabiei spre Unienea Europeană nu este deloc de neglijat. Diferenţa între ei şi cei care au spus DA este infimă.
Mulţi analişti au spus că asta nu contează. Şi un vot dacă făcea diferenţa, tot era foarte bine. Bine pentru că viitorul Republicii Moldova va fi între naţiunile civilizate ale Europei, grupate în uniunea cu sediul la Bruxelles.
Fără discuţie, este vorba despre o victorie. Dar nu una decisivă. O victorie foarte importantă care a arătat că propaganda rusească şi întregul ei aparat, bine organizat şi bine plătit – iar pentru asta există dovezi de necontestat – nu a reuşit ceea ce îşi propuseseră stăpânii de la Moscova. Că se poate câştiga, în ciuda tuturor acestor piedici uriaşe.
Spun totuşi că nu este o victorie decisivă, pentru că un Referendum, oricât de încrâncenat ar fi fost el şi bătălia oricât de aprigă. să fi deschis singur şi sigur drumul către bine al Basarabiei.
Pentru a-mi argumenta mai bine punctul de vedere, am să vă relatez o întâmplare trăită de ine şi alţi câţiva colegi jurnalişti, pe când ne aflam, în anii ’90, ca reporteri de rîzboi, pe Nistru şi în Transnistria. După numeroase cereri adresate pe căi cât se poate de oficiale celor care se autoproclamaseră autorităţile din Transnistria, care, teoretic cel puţin, făcea parte din Republica Moldova, în realitate însă guvernul de la Chişinău nu avea niciun fel autoritate acolo, după multe demersuri, inclusiv diplomatice, deşi acei „diplomaţi” nu reprezentau pe nimeni, ne-a fost aprobat de către stăpânul absolut al Transnistriei, generalul Alexandr Lebed, numit în iunie 1992 comandant al Armatei a 14-a, dislocată în Moldova, după ce luase parte la acțiunile violente de înăbușire ale mișcărilor naționale din Caucaz, printre care și a marșului pentru independență din fața guvernului din Tbilisi (Georgia), în urma căruia au fost uciși 20 de protestatari, ne-a aprobat să trecem „graniţa”. Spun cu ghilimele pentru că nu are cum să existe o graniţă adevărată în interiorul unui stat independent. ŞI totuşi, exista. O graniţă păzită de militari înarmaţi până în dinţi şi un tractor care ara vajnic „fâşia”, să se vadă clar dacă încercase cineva să treacă fraudulos. În afară de o conferinţă de presă, ni s-a permis să mergem o oră să vizităm Tiraspolul. Străzile aproape pustii la acea oră. Doar câteva troleibuze, şi alea aproape goale. Voiam să găsim centrul, cel cu tancul sovietic în chip de monument. În sfârşit, a apărut un trecător. Am încercat să-l rugăm să ne îndrume. Când a auzit că nu vorbim ruseşte, a rupt-o pur şi simplui la fugă din faţa noastră, de parcă cineva invizibil îi dăduse un start într-o cursă de sprint. Eram convinşi că nu suntem de capul nostru prin Tiraspol. Că suntem supravegheaţi. Mai aveam acum încă o dovadă. Sdar aveam şi dovada modului de a trăi al oamenilor de rând. Teroare, interziceri, cam cum era la noi la sfârşitul anilor ’80.
Revenind la Referendumul de duminică. Desigur, la limită, locuitorii din Republica Moldova s-au pronunţat pentru drumul către UE. Dar UE? UE ce zice?
Credeţi că Uniunea Europeană va fi de acord să primească în rândul ei o localitate, capitala unei regiuni, unde cetăţenii o iau la fugă instantaneu dacă te aud că nu vorbeşti ruseşte? Conform declaraţiilor lui Lebed de la acea conferinţă de presă, când a afirmat răspicat că s-a săturat să mai păzească clica unor corupţi şpăgari, precum Igor Smirnof, sau Tauşangi, la Tiraspol se cuibărise şi un anume Şvivtov, nume de cod pentru că în fapt el purta alt nume, trimis de generalul Ruţkoi să recupereze arhiva KGB-ului de la Chişinău şi să o ducă la Tiraspol. Ar vrea Uniunea Europeană să aibă printre cetăţenii ei astfel de Şvivtovi, kaghebişti cu acte în regulă?
În al doilea rând. România este membră NATO. Şi încă unul foarte important, în actualele condiţii. Vrea NATO un oraş care are ca principal monement în centrul său un tanc sovietic, pus pe un pieedestal din beton?
De aceea eu cred că, înainte de entuziasmul Referensumului, în unitatea administrativ teritorială numită Republica Moldova ar fi trebuit rezolvată, sigur şi durabil, chestiunea Transnistriei. Cel mai sigur, rezolvată aşa cum a fost ea istoric. Eminescu s scris: „De la Nistru pân’ la Tisa”. Să integrăm mai întâi ce este de la Nistru pân’ la Tisa.
Pentru că sunt convins că o viitoare revenire a Basarabiei la patria mamă nu se poate face decât în cadrul Uniunii Europene. Şi avem astfel de exemple. Între care Germania este cel mai elocvent.
Deocamdată, cred că iar am pierdut Basarabia. De data asta democratic, punând căruţa înaintea cailor.
Sorin Ovidiu Bălan