Vremea vorbelor a trecut. Ce vreau să fac eu, ca avocat, concret, în afară de pledoarie, pentru un nevinovat aruncat în temniţă
În munca mea de avocat, mai întâi ca discipol al distinsei maestre Paula Iacob, am întâlnit fel şi fel de cauze. Unele complexe, cu acuzaţii grave la adresa inculpaţilor, altele mai simple. Dar fiecare dintre ele având o particularitate care le leagă. Este vorba despre viaţa unui om. Căruia se poate să i se facă dreptate, sau căruia se poate, la fel de bine, să i se facă o nedreptate. Şi nu vorbesc aici despre mărimea pedepsei, spre exemplu, când o instanţă inferioară stabileşte o pedepasă, iar cea superioară o alta, corectând-o în plus sau în minus pe prima. Pentru că în acest caz, până la urmă tot despre o pedeapsă este vorba. Eu spun despre dosarele în care, pentru acelaşi om, judecat pentru aceleaşi fapte, se dau soluţii diametral opuse. La o instanţă este condamnat la temniţă, iar la alta este achitat. Sau invers, la prima achitat, iar la a doua, condamnat. Atunci, mă întreb eu: când omul acela a fost judecat corect? Când s-a luat decizia întemniţării lui pentru o faptă, sau când a fost achitat, pentru că acea faptă pentru care prima instanţă l-a condamnat, dar despre care doua spune că nu există. Ce fel citim Codul Penal? Ce fel citim Codul de Procudură Penală, dacă pentru un judecător, o faptă, susţinută sau contrazisă de aceleaşi probe şi declaraţii, înseamnă închisoare, iar pentru un altul, aceeaşi faptă, susţinută, desigur, cu aceleaşi probe şi aceleaşi declaraţii de martori, nu poate fi încriminată de Codul Penal? Citim două Coduri Penale, după bunul plac. Aplicăm legea aşa cum ni se pare nouă?
Atenţie! Trebuie să subliniez din nou! Nu vorbesc despre o situaţie în care un om este judecat şi condamnat la fond, iar la apel instanţa superioară vine şi corectează pedeapsa, mai adăugând sau mai scăzând din ea. Ci, subliniez, când pentru aceeaşi faptă, cu aceleaşi dovezi, un om este judecat de două ori şi primeşte două soluţii total opuse.
În Justiţie nu există cale de mijloc. Într-un proces, unul pierde, celălalt câştigă. Ce ne facem însă cu situaţia când acelaşi om, judecat pentru aceeaşi faptă, o dată pierde, şi altă dată, la o altă instanţă, câştigă.
Cum îndreptăm această situaţie? Eu, ca avocat, ce pot să fac? Eu, cum îi pot explica în vreun fel clientului meu o astfel de situaţie, când tot eu sunt alături de el, şi la prima instanţă, şi la cea de-a doua?
Îmi amintesc odată că veneam cu maestra Paula Iacob de la un proces de la Curtea de Apel Cluj. Când am trecut pe lângă Casa de Cultură din centrul Sibiului, maestra a contemplat-o cu nostalgie şi a oftat lung. Am întrebat-o: „Amintiri”? În loc de răspuns, mi-a istorisit o întâmplare: „Aici, în sala asta, acum mulţi ani, am cerut de la început, apărându-l pe Nicu Ceauşescu, să i se scoată cătuşele, pentru ca să poată avea un proces echitabil. Judecat cu cătuşele la mâini, cel puţin din punctul meu de vedere, însemna că era deja condamnat înainte de a fi judecat. Am insistat, până când i-au scos cătuşele. Oricum, nu avea unde să fugă, în caz că i-ar fi dat prin cap aşa ceva. Ori că s-ar fi întâmplat bazaconia care se vehicula atunci, că erau echipe de terorişti pregătite să-l salveze. Numai dacă priveai în piaţa asta îţi dădeai seama că era o enormitatea posibuilitatea evadării lui Nicu Ceauşescu. Tot platoul ăsta, cât vezi aici, era plin de maşini blindate, de tancuri şi de soldaţi. Şi Casa de Cultură era înpânzită de soldaţi în echipament de luptă. Hotelul de alături fusese golit în totalitate, nu ştiu de ce, probabil să nu sară teroriştii de pe el cu paraşuta în sală. La un moment dat, într-o pauză, a venit la mine cineva în civil şi mi-a spus: „Ai fgrijă, cucoană, că deseară când pleci de aici, te răzuim de pe şenila tancului cu cuţitul”.
Mi-au rămas în minte acele cuvinte ale maestrei mele, dar mai ales acea pildă. Profesia de avocat, poate fi uneori periculoasă. Dar, în ciuda ameninţărilor, trebuie să faci, ca avocat, tot ce poţi, pentru ca să aibă parte de un proces echitabil şi o sentinţă dreaptă cel pe care îl aperi.
Mă întreb acum, când procesele nu se mai ţin în clădiri înconjurate de tancuri şi împânzite de soldaţi cu mitraliere, ce poate face un avocat pentru clientul său, atunci când acesta este evident nedreptăţit? Judecătorii sunt inamovibili. Nu dau socoteală nimănui pentru deciziile pe care le iau. Atunci, ce rol mai am eu, ca avocat, în actul de justiţie, dacă pledoaria mea nu este luată în seamă, dacă probele pe care le prezint nu sunt luate în seamă şi clientul este nedreptăţit?
Cred că după atâţia ani de la Revoluţie, a trecut vremea tăcerii. A trecut şi vremea vorbelor. A analizelor. Suntem o ţară plină de analişti care doar vorbesc şi nu fac nimic. Repet întrebarea care mă frământă. Ce fac eu, ca avocat, pentru ca să i se respecte drepturile şi să fie judecat coresc clientul pe care îl reprezint. Desigur, veţi spune că o lege a răspunderii magistraţilor ar fi binevenită. Fără discuţie că da! Dar până să se dea o astfel de lege, despre care se tot vorbeşte – iar vorbim, iată – şi nu se face nimic în concret de atâta vreme, oameni nevinovaţi zac în temniţe, strigându-şi nevinovăţia. Pomenesc aici de un caz clasic: Marcel Ţundrea. Cel aruncat nevinovat în închisoare pentru o faptă deosebit de gravă, viol şi omor, victima, o minoră de la el din sat, care a fost încarcerat mai bine de 12 ani, după care i s-a dat drumul pentru că proba ADN l-a arătat ca fiind nevinovat. A murit la scurt timp de o boală contractată în puşcărie. Familia i s-a destrămat.
Trebuie să facem ceva, pentru ca astfel de tragedii să nu se mai întâmple, înainte de a se da Legea Răspunderii Magistraţilor. Care se va da cândva, nu se ştie când. Ce pot face eu, ca avocat, mă întreb din nou?
Am să plec de la un caz concret, aşa cum a făcut în urmă cu ani şi maestra mea. Am un proces tocmai la Sighetul Marmaţiei. O femeie este în temniţă, acuzată că a făcut trafic de ţigări într-o anumită zi. Dar eu aduc martori, nu mai puţin de cinci la număr, care spun în faţa judecătorului, sub jurământ, că femeia, atunci când este acuzată că făcea trafic de ţigări în Sighet, se afla de fapt în Cluj, la fiica ei, studentă, însoţită de alte două femei din sat. Mai mult, se mai întâlnesc, toate trei, de două ori, cu o altă consăteancă, tot din Rona de Sus, care acum locuia la Cluj şi care era asistentă la un medic cunoscut. Una dintre femeile care o însoţise pe clienta mea la Cluj tocmai de aia mersese până acolo. Să vadă dacă nu cumva consăteanca, fără programare, o poate băga la medicul respectiv pentru un consult. Toţi aceşti martori dau declaraţii. Care nu se bat deloc cap în cap. Descriu aceleaşi amănunte ale deplasării de la Rona de Sus la Cluj şi înapoi. Descriu cu aceleaşi amănunte ce au făcut în Clij timp de două zile. Niciuna dintre aceste declaraţii nu este luată în seamă de instanţă şi femeia este condamnată pe baza declaraţiei a doi poliţişti, care spun că au văzut-o călăuzind un camion cu ţigări de contrabandă. Fără flagrant, fără nimic. Cele cinci declaraţii ale martorilor care spun că au văzut-o la Cluj, că au stat cu ea, că au dormit cu ea, că au mers cu ea la spital, că au mers cu ea cu o seară înainte acasă la asistentă, să-i ducă, aşa cum face românul, câte ceva de prin gospodărie, nu sunt luate în seamă.
Ce putem face, în acest caz? Eu, ca avocat, cer public un lucru simplu, care se poate aplica acum. Avem legislaţie, până să apară Legea Răspunderii Magistraţilor. În tribunal, aşa cum am spus, nu există cale de mijloc. Unul are dreptate şi câştigă, altul nu are şi pierde. Declaraţiile martorilor sunt la dosar. Iar socoteala este simplă. Nici măcar nu spun că doamna pe care o apăr este nevinovată sau nu. Cer ceva mult mai simplu. Ori martorii aceia, care au declaraţiile la dosar, date sub jurământ, mint, şi atunci, conform legii, trebuie şi ei încarceraţi, sau nu mint, spun adevărul şi atunci clienta mea trebuie eliberată deîndată. O procedură simplă, legală, prin care putem constata dacă s-a făcut dreptate sau nu în această cauză. Ori sunt băgaţi la puşcărie, alături de clienta mea şi martorii, dacă sunt mincinoşi, ori, dacă spun adevărul, aceasta să fie eliberată.
Se încumetă vreun judecător sau vreo instanţă să facă acest lucru?
Avocat dr. Daniel Ionaşcu
